Amantul Doamnei Chatterley (II) – un roman excepțional despre femeie dedicat bărbatului!

Odată cu Lady Chatterley m-am simțit și eu prinsă între două lumi. Felul în care D.H. Lawrence m-a transpus în mentalitatea patriarhală din perioada interbelică m-a făcut să meditez la problema de morală pe care a redat-o în carte chiar și după ce am terminat-o. Pusă să aleagă cum va arăta viitorul – cu un bărbat invalid care face fizioterapie doar pentru a putea merge sau cu un bărbat viril care o putea face să se simtă și femeie și mamă – Constance se lasă purtată de instinctul matern. Nu, nu acela de a-și îngriji soțul care de mult nu o mai prețuia, ci acela de a avea o familie.

Evident că soțul Clifford sare ca ars când ea aduce în discuție posibilitatea de a face un copil cu amantul nu pentru că ar fi vrut ca ea să aibă răbdare să se recupereze el, ci pentru că amantul era din altă clasă socială ba mai mult, era chiar sclavul lor. M-a scos din minți egoismul de care a dat dovadă permanent Clifford și pretențiile lui stupide de la Constance în condițiile în care ea era practic captivă în curtea căminului lor. Iar ea, atât de dominată de soț, abia își îngăduia să-și viziteze rudele în Scoția pentru a ieși din lumea lui filosofică, idealistă, din care sexul putea foarte bine să lipsească, singurul lucru care lega cuplurile fiind, în opinia lui, doar ideile filosofice, intelectuale.

Amorul asta intelectual nu o împlinește pe Lady Chatterley ca femeie, așa că nu-i de mirare că alege să devină mamă cu acel bărbat de nimic, dar care o iubește sincer. M-a impresionat profund puterea ei de a renunța la prestigiul clasei sociale înalte pentru a se bucura de fericirea ordinară a oricărei femei, mai ales că resimțea tot mai acut cum „Clifford prefăcea viața într-o fantasmă sinistră”.

Și nici nu-i ceva anormal pentru el. Era exact tipul de personaj extrem de egoist, obsedat de control, care se simțea superior celorlalți pentru că era un erudit, pentru că sexul era ceva abstract – doar vorbe, preferabil citate din marii clasici. Cred că nu s-a împăcat cu handicapul său, fapt care l-a dezumanizat până la a inspira teamă soției lui. Deși nu este de acord cu ea să aibă un copil cu paznicul de vânătoare, are grijă să o anunțe pe Constance că el va recunoaște pruncul ca fiind al său, dar abia după ce o ia peste picior aflând că va fi mamă. Nu știu exact dacă o face pentru a nu-și păta imaginea socială sau doar ca să o țină legată de el pe Lady Chatterley pentru totdeauna, fără a-i oferi ocazia de a fi fericită.

Nu am înțeles nici până azi ce-o fi văzut Constance la el, poate că s-au luat pentru că se știau de prea mult timp și el era un intelectual de seamă. Însă nu pot să accept cât de mult te poate schimba o tragedie. Clifford a devenit un meschin incurabil la întoarcerea din război și nu a făcut nimic să o păstreze pe soția lui lângă el, din contră, i-a vârât în subconștient ideea de a se simți împlinită cu alt bărbat cu acordul lui și a mai avut și nesimțirea de a se răzvrăti când planul i-a reușit. Slabă de îngeri, onestă și mult prea sinceră, Constance se lasă atrasă în jocul malefic al lui Clifford și crede că numai trecerea la clasa socială a lui Parkin o mai poate face să se simtă împăcată cu sine și cu gura lumii.

Așa cum prevăzusem, Lady Chatterley îl alege pe Parkin, însă cum exact se termină povestea, D.H. Lawrence nu ne mai dezvăluie. Cred că finalul deschis lasă loc de meditație, pentru că, în fond, nu povestea de iubire dintre stăpâna domeniului și paznic este tema romanului, ci tocmai condiția femeii în societatea interbelică. Aş putea chiar adăuga alte teme mai mici, precum relaţia stăpân-sclav și limitele mentalității de secol XX în ceea ce privește femeia și sexul.

Contrar așteptărilor, romanul nu este despre un bărbat (amantul Doamnei Chatterley), ci despre o femeie, suferințele, nevoile și sacrificiile ei pentru a-și câștiga drepturile de soție și mamă indiferent de clasa socială din care face parte. M-am simțit ca un judecător aflându-le povestea, cu toate că, din păcate, nu dețineam ciocănelul pentru a da o sentință în favoarea ei. Acum înțeleg de ce D.H. Lawrence a scris romanul de 3 ori: să faci dintr-o astfel de problemă de mentalitate un subiect de meditație pentru toate clasele sociale din toate timpurile este mai mult decât o provocare, mai ales că și în secolul XXI, cu toată democrația și libertatea de gândire și exprimare, încă mai există prejudecăți despre rolul și locul femeii în lume.

Un roman mereu la modă, o temă mereu de actualitate și un subiect de permanentă reflecție pentru noi toți!

P.S. Nu faceți greșeala mea de a vedea o ecranizare doar pentru a economisi timp. Ați putea pierde șansa de a vedea și trăi ceea ce au simțit cu adevărat și femeile și bărbații din perioada interbelică care s-au confruntat pe bune cu această problemă.

O veșnică adeptă a cărților,

Elenis

Foto: http://jounetsunoakai.deviantart.com/art/love-hurts-208044737

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s