Domnul și vagaboanda

Vălul empatiei m-a strâns ca o cămașă de forță la fiecare „cortegiu de amintiri” așternut pe hârtie de Alexandre Dumas Fiul despre iubirea condamnată la moarte dintre Marguerite Gautier și Armand Duval.

Citind „Dama cu camelii” m-am simțit ca un regizor sadic și neputincios în același timp. În fața mea se derulau viețile tumultuoase ale îndrăgostiților, iar eu, întruchipată în naratorul fără inimă, asistam la ele obsedată de tragismul lor.

Cine a văzut „La traviata” lui Giuseppe Verdi le știe povestea: un bărbat onorabil se îndrăgostește nebunește de o prostituată și crede că o poate scoate din lumea lipsită de moravuri. Până aici, aduce a „Pretty Woman”, însă happy ending-ul se lasă așteptat. Tatăl lui, care dorea să-și mărite fiica cu un băiat dintr-o familie bună, îi cere protagonistei, care ajunsese să-și iubească enorm salvatorul, să rupă relația cu el pentru a nu păta onoarea familiei. Încredințată că face cel mai onorabil gest și că Armand va înțelege când va afla adevărul, Marguerite lasă totul baltă fără să sufle o vorbă iubitului ei despre favoarea pe care i-o făcuse tatălui său. Urmează o serie de răzbunări puerile ale lui care nu fac altceva decât să o ducă pe Marguerite pe patul de moarte. Sfârșește singură lângă cu o servitoare îngrozită de problemele ei de sănătate, după ce se sleise de puteri scriindu-i nenumărate scrisori în care îl chema la ea.

Până să încep să plâng, doresc să subliniez că aceasta nu este o simplă poveste de dragoste sfârșită prost. Nu este un film sau o arie de operă ori o creație reușită bine scrisă de tocul autorului. Editorul cărții și naratorul din volum ne dezvăluie că Armand Duval și Marguerite Gautier au existat în realitate, fiind nimeni alții decât Alexandre Dumas Fiul și iubita sa din anii pașoptiștilor, Marie Duplessis. Dar despre asta o să scriu într-un alt articol.

Deocamdată, mă las pradă simțămintelor cele mai dureroase pentru a cinsti dragostea pură care s-a înfiripat între cei doi.

Am înțeles toate frământările sufletești ale lui Armand când era gelos pe ceilalți bărbați care o avuseseră pe Marguerite și toate cumpenele pe care le-a depășit cu demnitate doar din dorința de a o salva din decadență. Și ea este demnă de respectul tuturor. Orice om care iubește se uită pe sine pentru celălalt și este dispus să-și sacrifice propriul bine.

Păcat că Armand a înțeles prea târziu dovada infinită de dragoste a iubitei lui. Încercările de a-i muta cadavrul într-un cimitir aproape de casa lui m-au impresionat până la lacrimi, mai ales că ieșise un mic scandal cu înmormântarea Margueritei pentru că, din cauza reputației sale, nimeni nu voia ca ea să fie îngropată lângă semenii lor. Armand s-a îngrijit ca pe mormânt să fie mereu camelii proaspete, flori cameleon care își schimbau culoarea după douăzeci și cinci de zile din albe, în roșii, pentru alte cinci zile.

Eticheta de „dama cu camelii” îi este dată Margueritei de către florari, pentru că ea avea mereu la ea, la evenimentele mondene, aceste flori. În fața bărbaților, prima ei atitudine îi revolta. Îndrăzneață până la mojică, își punea, prin frumusețea ei, orice bărbat la picioare. Se ruinau cu toții pe vecie doar pentru câteva luni în compania ei, căci era greu să-i întreții capriciile.

Spre deosebire de alții, Armand spera s-o aducă pe drumul cel bun, fiind singurul care o compătimea pentru starea ei de sănătate precară, cauzată tocmai de libertinaj. Să mai spun că pentru el fusese dragoste la prima vedere?

Oricât de mult a făcut-o Armand pe cocoșul (a se vedea cum clarifică el ce așteptări au, de fapt, bărbaţii), în faţa ei se transforma aproape în sclav doar pentru a o vedea fericită. Poate că unii dintre voi nu văd nimic special, poate că au mai auzit sau chiar trăit o astfel de poveste de iubire. Mi-e teamă că nu o să vă pot convinge să citiţi cartea doar pentru că tema a devenit un clişeu.

În perioada paşoptistă, această poveste a trecut neobservată prin faţa oamenilor care se interesau mai mult de problemele statale. Dar să citesc pe nerăsuflate, cum Dumas Fiul relatează ca pentru sine idila vieții lui, ei bine, asta mi-a frânt inima… Ce curaj trebuie să fi avut și cu ce pathos trebuie să-și fi pus sufletul pe tavă pentru ochii mei! Și-a reamintit și a retrăit fiecare clipă de dragoste și ură ca un masochist care s-a pedepsit pentru eternitate la rușine și patimă pentru că nu s-a ridicat la nivelul pe care îl merita ea.

Ce sublimă copilărie este și amorul!

P.S. Ca să lămuresc și fetele despre viziunea bărbaților, iată ce ne mărturisește Alexandre Dumas Fiul:

aș fi fost gata să sufăr din pricina acestei femei, și mă temeam să nu mă accepte prea repede, să nu-mi acorde prea prompt o dragoste pe care aș fi dorit-o cu prețul unei îndelungi așteptări sau al unui mare sacrificiu. Așa suntem noi, bărbații; din fericire, imaginația dăruiește simțurilor această poezie, iar dorințele trupului acordă această îngăduință visărilor sufletului. În sfârșit, de mi s-ar fi spus: „O vei avea pe această femeie astă seară, iar mâine vei fi ucis”, aș fi acceptat. Dacă mi s-ar fi spus: „Dă zece ludovici, și vei fi amantul ei”, n-aș fi primit și aș fi plâns ca un copil care vede năruindu-i-se, la deșteptare, castelul pe care și-l făurise peste noapte.

Învățămintele, fetelor, trageți-le voi! Sau citiți cartea ca să vedeți ce înseamnă răbdarea și ce poate face dragostea sinceră!

Foto: http://jocdecuvinte.eu/tag/despartire/

Anunțuri

Un gând despre “Domnul și vagaboanda

  1. Pingback: Leapșă literară | Personaje de Basm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s