Doamna Bovary – marioneta propriilor visuri

O compătimesc și o urăsc pe femeia asta în același timp… Îmi pare rău că n-a înțeles că iubirea perfectă nu există. Dar unde-i este demnitatea de femeie, instinctul matern, respectul față de soț și curajul de a-i expune acestuia dorințele sale?

Sunt revoltată pe ea că a putut alerga după doi bărbați necopți, dar nu a făcut nimic ca să-și determine soțul să o iubească cum vrea ea. Plictisită să tot aștepte ca Charles, soțul ei, să fie mai romantic, mai tandru, mai atent cu ea și la dorințele ei, dar și nemulțumită de starea financiară mai puțin bună decât cea din casa părinților, Emma își conturează o imagine viciată despre ce înseamnă iubirea și căsnicia.

Din punctul meu de vedere, Emma Bovary este exemplul clasic al naivei, care-și proiectează viața de cuplu după cărți mai mult sau mai puțin deocheate citite pe ascuns, în lipsa sprijinului și exemplului din partea mamei sale, care murise pe când ea era la o vârstă fragedă. Lipsită de busola realității maritale și înfierbântată de poveștile siropoase, Emma se dedică inconștient vânătorii de himere pentru că, zice ea

…nu pot suferi eroii banali și sentimentele cumpătate, cum se-ntâlnesc în viață…

Emma nu se căsătorise cu prea multă tragere de inimă cu Charles. Nici el nu era cine știe ce (un biet doctoraș mediocru, proaspăt ieșit de pe băncile școlii pe care o frecventase deloc sârguincios), nici averea lui nu îți lua ochii, iar soacra era o poamă acră veritabilă (o femeie dominantă care făcuse din Charles și tatăl lui cam tot ce voise ea și care, pe deasupra, era geloasă pe partenerele lui Charles mai mult, cred eu, pentru că simțea că pierde controlul, căci fiul ei, pe bună dreptate, se dedica noii familii).

Plecată din casa tatălui, mutată în casa modestă a văduvului Charles (care anterior se căsătorise după cum aranjase maică-sa cu o văduvă destul de avută), Emma începe treptat să simtă dorul confortului de acasă unde, fiind singură la părinți la momentul căsătoriei, se bucura de toată atenția. Nici nu-i de mirare că pică în plasa unor curtezani „cu normă-ntreagă” care se arătau fascinați de frumusețea și de talentul ei (cânta la pian).

Unul era băiat sincer, dar orgoliul și demnitatea Emmei de femeie măritată și lipsa ei de răspuns la flirtul timid îl fac să bată în retragere pentru o perioadă. Altul, bărbat înstărit, subliniez bărbat pentru că așa îl percepea Emma, avea de toate – și tupeu și bani și vorbe dulci. Acest mascul feroce o dă peste cap după ce își pune ambiția de a avea o prospătură ca Emma doar așa, de distracție, pentru că Charles îi părea cam pămpălău.

Ce-i drept, soțul Emmei chiar era o fire moale. Ai fi zis că fiind doctor e mai dur. Dar de unde! Era neîncrezător în cunoștințele sale profesionale și aș putea spune că se și temea un pic de Emma. Nu avea curajul să-i spună ce simte cu adevărat pentru ea și-i arăta că o iubește în mod platonic, prin iertarea toanelor și greșelilor și pledarea în favoarea ei în fața mamei lui. Poate că realiza și el că a tras lozul cel mare căsătorindu-se cu ea, simțindu-se inferior ei și statutului ei social, considerându-se pentru totdeauna dator să o iubească că l-a acceptat cu toate complexele lui de inferioritate, față de sine până la urmă! Fetița avută împreună cu Emma nu a ajutat căsnicia în niciun fel. Nici pe ea ca mamă, nici pe el ca tată. Nu a făcut-o nici măcar să păstreze aparențele unui mariaj fericit.

Revenind, țin să precizez că și acel gigolo se satură de vizitele ei inopinate tot mai dese, simțindu-se sufocat. Se preface atras de ideea plecării în lume cu ea, o lasă să-și facă bagajele și înainte de a porni la drum o lasă baltă, în mod mișelesc, printr-o scrisoare. Acesta este primul punct de cotitură din viața ei. Nu se mai suportă, nu mai suportă nici bărbații, de fetiță nu-i mai pasă, parcă o luase razna. În încercările lui Charles de a o relaxa și distra ia din nou contact la teatru cu primul pretendent, care fusese inițial intimidat chiar de ea. Speranțele Emmei că va trăi iubirea perfectă reînvie. Găsește tot felul de pretexte pentru a călători la Paris ca să se întâlnească cu el. Face aceeași greșeală de a-l sufoca (îi cerea întâlniri pentru a face dragoste, punându-i slujba în pericol) și, după cum era de așteptat, nici această relație nu are happy-ending-ul mult dorit de ea.

Începutul sfârșitului are loc când datoriile acumulate de ea și Charles, dar în special de ea – care nu rezista ispitelor de a cumpăra tot ce era frumos și inedit (sau mai bine zis era coruptă de un funcționăraș de joasă speță care era conștient de slăbiciunea ei pentru bunăstare) – determină autoritățile să pună sechestru pe tot ce agonisiseră. Disperată să nu afle soțul ei că nu mai aveau nimic, se duce și se înjosește la toți foștii iubiți și la alți cunoscuți pentru câteva mii de franci. Fiindcă orice încercare a fost sortită eșecului, alege să-și pună capăt zilelor decât să accepte cu demnitate că visurile nerealiste i-au săpat demult groapa.

Păcat că slăbiciunile ei nu au fost atenuate de simțul rațiunii, cu toate că citise mult la viața ei. Am simțit că-i lipsesc sfaturile, fiind mai mereu singură, fără vreun partener de discuții despre viață pertinent. Ademenită de idealuri siropoase – dragoste ca-n filme, viață de lux – pierde din vedere că este totuși iubită, că este frumoasă și că are un copil. A alergat după iubiri ieftine efemere și confort și s-a împiedicat tocmai de sacrificiile pe care le făcuse în numele lor! Trist destin ne-a mai expus Gustave Flaubert…

 

Foto: http://www.slashfilm.com/tag/neal-h-moritz/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s