„Iubita locotenentului francez”, o doamnă de fier?

O femeie care nu-nțelege o femeie! Cam în ipostaza asta am fost eu în toată perioada în care am citit cartea lui John Fowles – Iubita locotenentului francez.

Atenție! A nu se citi de către cei care cred că relatarea acțiunii unei cărți le diminuează interesul pentru a o citi! Revenind…

Societatea britanică a secolului XIX taxa orice aparentă neconformitate cu normele etice și sociale. Așadar nu am fost surprinsă când Sarah Woodruff a fost etichetată ca „iubita” (însemnând de fapt, târfa) unui ofițer de marină fără ca nimeni să știe cu adevărat ce s-a petrecut între cei doi, ci doar pentru că nu a mai reușit să plece împreună cu acesta.

Dar Sarah este de neînțeles cu toate explicațiile venite de la omniscientul autor și totodată, narator. Cu o pregătire școlară bună pentru vremurile ei, Sarah ajunge guvernantă la o familie respectabilă după ce rămâne orfană de ambii părinți. Acolo ajunge să facă pe traducătoarea pentru un ofițer de marină, rănit într-un naufragiu, pe care stăpânii casei îl luaseră în grijă. Un flirt azi, un flirt mâine și el îi promite s-o ia de nevastă după ce revine din Franța, unde urma să plece după recuperare în speranța unei avansări. Simțind o oarecare nevoie de a răspunde pozitiv promisiunilor locotenentului, cu toate că nu simțea nimic pentru el, alege să plece după acesta. Cum era de așteptat, lumea a presupus că cei doi deja o „comiseseră” și au condamnat-o pentru purtarea ei necuviincioasă. Evident că pe bărbat nu l-a incriminat nimeni de nimic și nici nu avea cum de moment ce Sarah, singura care putea face lumină, refuza să divulge ceva despre legătura lor. Numai că ofițerul n-avea gânduri serioase, dovadă că, fără să știe, este surprins de Sarah sărutând o altă „domnișoară”, fapt pentru care Sarah face cale întoarsă.

De aici, povestea se complică. Sarah se pedepsește și își asumă, fără să fie câtuși de puțin adevărată, imaginea „iubitei locotenentului francez”. Îl minte pe un onorabil gentleman atras de misterul vieții ei cu o falsă poveste de viață. Îi spune că și-a tras-o cu francezul, că a fost părăsită de el și că aflase mai târziu că individul avea o familie în Franța. Deși logodit, Charles Smithson se simte dator să o ajute pe Sarah să-și reia viața într-un alt oraș, mai ales după ce ea îi expune o variantă impresionantă a motivelor situației jalnice în care se afla (nu avea nici avere, nici o slujbă sigură):

… mulți ani mă simțisem în chip tainic osândită – fără să știu de ce – la singurătate. (…) De parcă fusese dinainte hotărât că eu n-am să leg niciodată o prietenie cu cineva care să-mi semene, n-am să am nicicând casa mea, n-am să văd lumea decât ca pe rânduiala generală față de care eu sunt sortită să rămân mereu o excepție. 

sunt o femeie de două ori dezonorată. Întâi, prin voia sorții, pe urmă, prin voia mea.

 … De ce am jertfit comoara cea mai de preț a unei femei pentru plăcerea trecătoare a unui bărbat pe care nu-l iubeam. (…) Am făcut-o pentru ca să nu mai fiu niciodată aceeași de dinainte. Am făcut-o pentru ca oamenii să aibă motiv să mă arate cu degetul să spună: „Uite-o pe Târfa locotenentului francez”. (…) Astfel ca ei să știe că am suferit și că sufăr și acum (…) N-am putut să mă cunun cu bărbatul acela – și atunci m-am cununat cu păcatul săvârșit. (…) Ceea ce m-a ținut în viață a fost păcatul care m-a-nsemnat, conștiința că nu sunt într-adevăr ca alte femei. 

Cunoscând ce s-a petrecut mai departe în roman, am ajuns la concluzia că minciuna o reprezintă doar recunoașterea a ceva ce nu s-a întâmplat între ea și ofițerul de marină. Personalitatea ei foarte bine conturată și justificată de Fowles nu-ți mai lasă loc de interpretare.

Deși are șansa să-și întemeieze o familie cu Charles, care rupe logodna de dragul ei, deși i se dăruiește din dragoste acestuia într-un moment de înflăcărare (moment în care află și Charles că Sarah fusese, de fapt, virgină), ea alege să fugă și să se ascundă de el. N-a contat că se iubeau, că urma să aibă un copil, nu! Ea nu se vedea având o familie. Ajunsese să-i placă singurătatea ei atât de mult încât își schimbase și numele numai ca Charles să nu dea de ea. Și bietul gentleman și-a petrecut aproape doi ani căutând-o în toată America și Europa ca să i-o găsească un detectiv mult mai aproape de casă, la Londra. Lasă totul și revine urgent în Anglia în speranța unei căsătorii cu Sarah, dar aceasta îl întâmpină total schimbată. Îi spune că are alt pretendent, dar că îl va refuza, că noul statut de asistentă al unui pictor văduv i-a deschis orizonturile și că îi place lumea în care se învârte, că nu se simte pregătită pentru o familie și că fetița lui Charles îi ajunge pentru a fi fericită în „singurătatea” ei. Refuză din nou cererea lui Charles, care profund dezamăgit de atitudinea ei, alege să plece către nicăieri. Și cu asta, basta!

Cartea asta m-a făcut să mă abat de la stilul cu care vă obișnuisem de a-mi scrie articolele. Nu am intenționat să fac vreo recenzie sau să stric surprizele volumului și credeți-mă, mai sunt multe de descoperit! Fowles nu m-a dezamăgit! Din contră, m-a complexat! Mi-a luat cuvintele din gură, mi-a servit pe tavă interpretările psihologice ale comportamentelor personajelor și m-a făcut să mă simt mică, mică de tot.

M-a făcut să mă delimitez de Sarah ca reprezentantă a sexului frumos și de dorința ei de a rămâne independentă, ca și cum copilașul ar fi meritat să fie victima libertății pe care o venera mama ei. Mi-a fost atât de milă de Charles, încât la final am ajuns să cred că el este cel care a pătimit cel mai mult.

Sarah s-a plâns de soarta ei, dar în același timp a îmbrățișat-o cu tot sufletul. Toate schimbările făcute au constat în alegerea drumului mai greu. Nu i-a mai păsat de iubirea ei pentru gentleman și nici de eforturile lui de a o ajuta și salva. Aș putea adera la opinia psihiatrului din carte care credea că Sarah este o actriță foarte bună, dar prefer să cred că nu s-a înțeles nici ea pe sine și că a fost victima unor momente de rătăcire sufletească. Sau poate s-a temut să nu fie rănită din nou de bărbați? Ori a vrut să revoluționeze societatea englezească care era sclava puritanismului? Nici nu știu ce se mai cred… După cum spuneam, eu nu am înțeles-o pe deplin. Voi?

 

Foto: pixabay.com

Anunțuri

Un gând despre “„Iubita locotenentului francez”, o doamnă de fier?

  1. Pingback: Planuri pentru 2017 | Personaje de Basm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s