Sfântul… Părere

Mă numesc Magheru. Ilarie Magheru. Și sunt criminal. Sau cel puțin asta e părerea mea. Sunt prizonierul minții mele. Eu le-am zis că am ucis un moșier pentru bani. Ei spun că nu. Cum așa? Păi să vedeți…

Eram în tren spre nunta sorei mele și mă pomenesc că în vagon cu mine călătorește un moșier plecat cu „afaceri” care avea asupra lui o jumătate de milion de lei. Suficient cât să-mi pun în aplicare planul meu de cercetare într-ale psihiatriei. De când îmi auziră urechile despre câți bani e vorba, rațiunea și simțirea au fost în antiteză. Ceva sau cineva îmi sufla în ureche: „asta e ocazia pe care o așteptai; ia banii moșierului; știi că banii sunt singurul impediment pe care îl ai în a evolua profesional”. Pe de altă parte, „ești doctor; ești un individ onorabil; nu te poți coborî la așa o josnicie; tu nu ești hoț”.

Cum probabil ați fi făcut și mulți dintre voi în locul meu, am ales să nu-mi pătez imaginea și să nu-mi distrug cariera iremediabil. Satisfăcut de decizia luată și sfârșit de atâtea frământări lăuntrice, adorm.

Mă trezesc în toiul nopții la stația Pietroasa, unde trenul meu și un altul s-au ciocnit. Văzând că în jurul meu nimeni nu dă semne de viață, mă salvez fugind cât mă țin picioarele către nicăieri. Intru în prima bodegă și dau peste un coleg de breaslă care, aflând tragedia suferită, mă găzduiește peste noapte. Mă trezesc a doua zi cu banii moșierului asupra mea și îmi fac aspre mustrări de conștiință. Am stat ca pe jar făcându-mi tot felul de scenarii: dacă moșierul trăiește? cum de i-am furat banii? dacă a murit din cauza mea? am fost un simplu hoț sau mai mult, un criminal? Într-adevăr moșierul murise. Cică asasinat! Oare îl omorâsem eu sau era deja mort când i-am luat banii?

Timpul avea să-mi arate că m-am înșelat în toate privințele. Dar eu nu-l cred. Nu-mi pot scoate din cap imaginea moșierului pe când îl sugrumam. Nu mă pot înșela. E limpede. Eu am făcut-o! L-am omorât! Nu aveam cum să-mi imaginez așa ceva! Le-am spus tuturor. Le-am explicat totul. Nimeni nu mă credea, în afară de proprietara care mă ținea în gazdă. Nu-i de mirare că m-a dat afară imediat ce am fost achitat. Doar eram eliberat pe nedrept, nu?

Așa că am luat-o la pas. M-am dus unde am văzut cu ochii. Nimeni nu voia să găzduiască un criminal. Nu mă mai pot schimba. Dar măcar pot încerca să fiu doctor de suflete așa cum mi-am dorit mereu. Așa că am ales calea Domnului. Măcar această cale este dreaptă. Unii s-au mirat și au zis că am înnebunit. Alții spun acum că fac minuni. Că vindec oameni. Nu le cer niciodată ceva în schimb și totuși ei îmi asigură de-ale gurii și ceva haine. Mi s-a dus buhul că sunt un sfânt. Și pentru că ajunsesem să fiu singurul care se credea vinovat de crima din tren, mi-au zis Sfântul Părere.

Despre cazul meu, Cazul Magheru, s-a îndurat să scrie Mihail Drumeș, un iugoslav jumătate macedonean, jumătate sârb. În cartea lui veți găsi și varianta cealaltă, în care eu sunt nevinovat. Aia mincinoasă, cum îi spun eu, deși uneori încă mă mai gândesc dacă nu cumva chiar au dreptate când mă izbăvesc de rușine. Dovezile aduse în apărarea mea îmi par imbatabile. Dar cum spuneam, mie doar… îmi par.

Aștept să aflați și voi ambele variante și, ca niște judecători obiectivi ce sunteți, să-mi dați verdictul real. Oare să-mi fi jucat feste imaginația de doctor psihiatru? Cât a fost vis și cât realitate? Ce n-aș fi dat să nu mă fi vizitat Moș Ene pe la gene pe când călătoream…

 

Sursă foto: pixabay.com

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s