O căsătorie morganatică de bun augur

În ultimul timp m-a pălit așa un chef nebun de ficțiune istorică, așa că am primit cadou imediat ceva simpluț, ca de încălzire. Cu un strop de curaj m-am avântat să citesc cartea scrisă de Thomas Mann, „Alteță regală”. Am spus curaj pentru că auzisem de înclinația sa spre detalii, pe care nu prea am gustat-o la John Fowles.

Dar iată ce m-a atras de am îndrăznit să o citesc: un mic-mare pasaj de pe coperta patru care dezvăluie cam esențialul.

Thomas Mann construiește un decor de operetă pentru ceea ce el însuși a numit „o comedie în formă de roman”: familia Grimmburg domnește peste un ducat cu un milion de locuitori, pierdut între păduri, supus unor „stări de fapt îngrijorătoare”, căci finanțele se află într-un declin perpetuu, castelele se degradează văzând cu ochii, iar bărbații de stat nu cad de acord asupra măsurilor ce-ar trebui luate. Tocmai atunci când toată lumea este cuprinsă de deznădejde, marea ducesă Dorothea dă naștere unui al doilea prinț, Klaus Heinrich, care are „o mână sfrijită”. Din acest punct, romanul se desparte în ramificații alegorice, ce oferă considerații despre identitate, educație, societate. Fericirea lui Klaus Heinrich va deveni, în aceeași măsură, și o fericire obștească, căci el își va găsi marea dragoste și va împlini profeția sub semnul căreia i-a fost pusă venirea pe lume. 

Cum știți că prefer să cunosc omul din spatele faptelor, mi-am zis Alteță! Stai că vin! și m-am dat mai aproape ca să văd cine este nefericitul cu mâna sfrijită care are parte de… fericire.

Și iată-mă teleportată în decorul acela sumbru descris mai sus. Asist la nașterea celui de-al doilea prinț, Klaus Heinrich. Mă cam pierd prin castelele alea mărețe aflate în paragină, mai ales că de ce mi-a fost frică nu am scăpat: Thomas Mann îmi descria absolut tot – de la aspectul hainelor majorității personajelor, la decorațiunile castelelor, protocolul regal, starea vremii, modul în care erau amenajate grădinile. Tot! Unde mai pui că îmi dădea și lecții de economie prin intermediul unor mari miniștri de Finanțe ai vremurilor. În schimb, autorul te lasă să decizi singur caracterul personajelor, bazându-te exclusiv pe acțiuni, căci prea multe despre gândurile și trăirile lor nu îți relevă.

În centrul acestor elemente de context este plasată alteța ducală Klaus Heinrich, care devine alteță regală după ce fratele lui mai mare renunță din motive de sănătate la asumarea publică a statutului său de nou urmaș la tron după moartea tatălui (pe care, între noi fie vorba, nu am sesizat să o plângă careva, ceea ce nu prea înțeleg de ce). În ciuda handicapului pe care a trebuit să îl ascundă permanent de popor, Klaus Heinrich era, de fapt, singurul care își dorea acest statut și care de mic s-a evidențiat față de fratele Albrecht și sora mai mică Ditlinde. Era mereu curios să descopere cât mai multe cotloane ale palatelor uriașe, vorbea chiar și cu cei ocoliți de cei de teapa lui și aprecia oamenii simpli și muncitori. Bolnăvicios din fire și conștient că nu va avea urmași, Albrecht nu se vedea pe sine împlinind cu succes misiunea conducerii ducatului, fiind extrem de pragmatic și reticent față de protocolul regal care îi impunea prezența la multe evenimente mărunte. Ditlinde s-a căsătorit repede cu un afacerist sub rangul ei, fapt pentru care era criticată de popor. Dar chiar și așa, ea se simțea mult mai împlinită în noua ipostază, ba chiar avea un trai îndestulat. Am precizat aceste aspecte pentru că m-a uimit rigiditatea în comunicare dintre frați, care respectau protocolul regal chiar și în discuții informale.

Thomas Mann ține lupa pe Klaus Heinrich și ni-l prezintă în multe ipostaze importante pentru dezvoltarea sa ca om. Cine a zis că „dincolo de meandrele unei istorii de iubire se află un bildungsroman” a avut mare dreptate! Aflăm așadar cine și cum i-a influențat mentalitatea, modul în care și-a asumat defectul fizic, scăpările de adolescent și aspecte ale educației acelor vremi (greu de identificat din punct de vedere temporal pentru că nu există o plasare în timp a poveștii).

Klaus Heinrich dădea dovadă permanent de o inocență și o puritate sufletească cum rar întâlnești pe la cei cu sânge albastru. Iată cum primește el vestea că va fi locțiitorul fratelui său:

– Ce să spun, Albrecht? Tu ești fiul mai mare al lui papá și am privit totdeauna la tine de jos în sus, pentru că am simțit și am știut totdeauna că tu ești cel mai distins și mai elevat dintre noi și că eu nu sunt decât un plebeu în comparație cu tine. Dar, dacă mă învrednicești să stau alături de tine, și să-ți port titlul, și să te reprezint în fața poporului, cu toate că nu mă consider chiar atât de prezentabil și că am impedimentul ăsta, cu mâna mea stângă, pe care trebuie s-o ascund totdeauna, atunci îți mulțumesc și sunt la ordinele tale. (pag. 158)

Noul titlu i se potrivește mănușă. Klaus este iubit de popor, însuflețește orice loc în care ajunge, fiind văzut ca o salvare. Nu face doar act de prezență la evenimente, ci pune întrebări, se documentează despre ceea ce urmează să facă sau despre un loc în care va reprezenta familia regală.

Odată ce s-a aflat despre mâna sa „sfrijită”, cetățenii au așteptări mari de la el, mai ales că toți erau la curent cu legenda țigăncii care ar fi prezis că

„suprema fericire” (…) va fi dată țării de către un prinț „cu o singură mână”. (pag. 302)

Așadar, apropierea lui de fiica unui afacerist american extrem de bogat proaspăt stabilit în ducat nu este privită precum căsătoria sorei Ditlinde. Lumea urmărește ziarele avidă de detalii picante care să confirme legenda și este conștientă că un eventual mariaj ar fi de bun augur pentru toți din punct de vedere financiar.

Așteptările nu le-au fost înșelate pentru că prințul se pune pe sine în slujba poporului și-și transformă căsătoria într-o înțelegere de tip win-win: în favoarea sa, pentru că Imma Spoelman chiar îi picase cu tronc și în beneficiul ducatului, pentru că astfel socrul împrumută „statul” și îl scoate din situația deplorabilă în care se afla. Și iată finalul fericit care ni se relevă pe coperta patru.

Cei amatori de picanterii despre relația celor doi vor trebui să aștepte până la articolul următor, pentru că este un subiect ce merită tratat în mod deosebit. Deocamdată vă spun doar atât: Thomas Mann îți oferă detalii despre orice, atâta timp cât nu este vorba despre sentimentele Altețelor Regale în persoană. Te menține în acea rigiditate protocolară privind trăirile intime ale familiei regale, ca și cum nu s-ar cuveni să le cunoști sufletul sau viața dincolo de titlul nobil și imaginea publică. Sau ca și cum tu, cititor, ești ca oricare alt cetățean al ducatului, care află atât cât i se permite să știe. Mă și mir că i-au scăpat câteva detalii despre mama ducesă, despre care aflăm că se retrage din viața publică după moartea soțului pentru că-și pierduse frumusețea de odinioară.

Pe de altă parte, descrierile amănunțite pot fi surse de inspirații pentru designerii vestimentari sau de interior, așa că ceea ce pentru mine a fost un minus, pentru amatorii de așa ceva este un plus, mai ales că stilurile sunt, cel mai probabil, de secol XIX, dat fiind că romanul a fost scris între 1905 și 1909.

Până data viitoare, fiindcă se apropie și Crăciunul, vă doresc lecturi ceva mai siropoase și mai incitante decât „Alteța regală” a lui Thomas Mann, care e numai bună pentru vremea rece de iarnă, dar nu și pentru atmosfera de sărbătoare.

Pe curând!

 

Sursă foto: pixabay.com

Anunțuri

Un gând despre “O căsătorie morganatică de bun augur

  1. Pingback: Business + pleasure = LOVE | Personaje de Basm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s