„Ochiul furtunii” – un roman monocolor

Brr! Tremură și acum sufletul în mine de frig și frică, deși să tot fie câteva zile bune de când am terminat de citit romanul lui Patrick White, „Ochiul furtunii”, primit de la colegii de la Grupul Editorial All, cărora le mulțumesc pentru infinitele momente unice pe care mi le dăruiesc odată cu lectura fiecărei cărți în parte.

ochiul_furtunii-suprac1Nu m-am mai simțit atât de captivă într-o lume întunecată de când am citit „Ușa” de Magda Szabó. Ca și romanul „Ușa”, „Ochiul furtunii” este profund psihologic. Totuși extrem de simplu, cu descrieri crude care relevă adevărul gol-goluț, invitând constant la reflecții asupra vieții. De altfel, această „artă narativă psihologică și complexă” i-a adus lui Patrick White Premiul Nobel pentru Literatură în 1973, chiar după publicarea cărții de față, care poate fi caracterizată drept cronica unei familii destrămate. De ce?

Iată de ce! Așa cum aflăm de pe coperta IV, este vorba despre Elizabeth Hunter,

„în vârstă de optzeci și șase de ani, femeie cochetă, invidiată și putred de bogată, cu un trecut tumultuos, [care] zace bolnavă în patul său din lemn de trandafir. Trei infirmiere și o menajeră se agită pe lângă bătrâna egocentrică și autoritară, care încă le tiranizează și de care sunt legate în diverse feluri – prin singurătate, angoasă sau fascinație față de condiția ei socială. Senilă și inertă acum, după un atac cerebral despre care nimeni nu se cuvine să vorbească, doamna Hunter primește vizita de peste hotare a copiilor săi. Sir Basil Hunter, actor de teatru celebru aproape de pensionare și Dorothy de Lascabanes, fostă soție a unui prinț francez, se întorc la Sydney după mult timp cu scopul de a-și lua rămas-bun de la mama lor muribundă și de a gestiona moștenirea.”

Și ca să-mi justific eticheta de mai sus, o să adaug că Betty, cum am alintat-o eu, era văduvă, dar nu-i părea rău, iar copiii ei nu o mai văzuseră de vreo 20 de ani!!! Nu-i așa că vă întrebați și voi cum de poate sta un copil atât de mult timp departe de mama lui?

E drept că această scurtă prezentare devoalează latura psihologică a romanului, însă nici nu aveți idee cât de adânc poate săpa fiecare literă în conștiința cititorului. Patrick White aduce în atenție o multitudine de personaje, mânate, în parte, doar de interese materiale.

Betty pare a fi întruchiparea celor mai nedorite vicii și defecte, o babă pe care n-ai cum s-o iubești! Pe bune!

… nimeni nu se bucura de umanitate din partea lui Elizabeth Hunter. (…) Dacă forța fizică o abandonase, puterea de a fi crudă nu o părăsea niciodată.

Era invidiată, dar nu și iubită! Și nimeni n-o făcea pentru că ea îi ironiza pe toți. Aroganța, egoismul și narcisismul se împletesc perfect cu desfrânarea atunci când vorbim despre Elizabeth Hunter. Cred că numele de „Hunter” nu a fost ales întâmplător, căci ea chiar a devorat oameni. Stilul său de viață scos la iveală de confesiunile făcute la întâmplare șochează:

Să nu crezi că am fost o destrăbălată. Bine, am mai comis și câte o infidelitate, o dată sau de două ori, dar numai ca un fel de experiment; s-a dovedit că nu merită să fac așa ceva. Cred că, pentru majoritatea femeilor, plăcerea sexuală este mai mult imaginație. Se gândesc la amanți în timp ce-și fac soții de cap cu ele, dar în brațele amanților regretă performanțele soților, oricât de slabe.

După câte am văzut până acum ceea ce urmează să citiți n-o să vă uimească:

soțul și amanții ei o detestaseră; dar cel mai mult o urâseră copiii, care ar fi fost în stare și de crimă.

Copiii – de care Betty își amintea „ca de niște senzații în pântec, apoi ca de niște cocoloașe de grăsime aproape comestibile” -, au fost crescuți fără pic de afecțiune căci mami nu avea chef de o îmbrățișare ca nu cumva să i se șifoneze rochia tocmai când era așteptată la cină. Ea însăși i-a evitat de teamă că „s-ar putea să nu găsească perfecțiunea [căci ea] asta a căutat întotdeauna [și] asta și-a dorit să găsească în copiii ei”. Evident că fiecare a dezvoltat propriile complexe și a preferat să-și contacteze părintele prin scrisori în care îi cereau bani. Dorothy nu a fost niciodată încurajată să aibă prieteni și ajunge la vârsta a doua fără să fi fost în stare să iubească cu adevărat, iar marele actor Sir Basil Hunter a fost nevoit să „trimită decupaje despre el, ca să-și dovedească măreția în fața unei familii care nu fusese dispusă să creadă în el”.

Soțul Alfred nu s-a bucurat nici el de vreun pic de iubire sau afecțiune din partea copiilor, care în loc să vină să-l vadă când era pe patul de moarte, i-au trimis scrisori de consolare pline de scuze penibile prin care-și justificau imposibilitatea de a-i fi alături. Mai este cazul să menționez că nici Betty nu l-a iubit? Așa mă gândeam și eu!

Ajunsă o epavă cu sânge rece, Betty are parte de un sfârșit invers proporțional cu viața opulentă pe care o avusese și oricât de ciudat ar părea, credeți-mă, nimeni nu l-ar fi meritat!

După ce am făcut această „scurtă” cronică de familie, vă întrebați poate, ce ar mai fi de descoperit sau de ce să citiți un roman atât de mohorât! Răspunsul este: pentru senzații! Descrierile scriitorului australian sunt atât de vii că poți simți pe limbă mirosurile! Oceanul de amintiri care ți se revarsă în fața ochilor te face să trăiești ura intensă, dezgustul, compasiunea, iritarea, suspansul, mirarea și bucuria de a fi atât de departe de peisajul funest și de un sfârșit fatidic ca al soților Hunter!

Și deși am precizat că e un roman monocolor, sunt totuși două pete de culoare pe care vă invit să le descoperiți singuri. Veți afla totodată și de ce cartea este intitulată „Ochiul furtunii”! Poate că veți înțelege chiar și de ce scriitorul australian Patrick White a susținut că

Sunt sătul de mine însumi. Îmi doresc să nu fi scris niciodată nimic. […] Ar fi fost mai bine dacă aș fi deschis o cantină pentru săraci.

 

În final, iată ce am reținut eu din roman (vorbele aparținând unei soții de-ale lui Basil):

nimic n-are valoare dacă nu te-ai chinuit să-l obții!

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s