Anna Karenina – femeia pierdută a Rusiei secolului al XIX-lea

Nu puteți fugi de voi înșivă!   

Nicio carte nu mi-a scos experiența de viață la lecție așa cum a făcut-o romanul din 1877 al lui Lev Tolstoi, Anna Karenina. Până acum nu mi s-a mai întâmplat să simt că mă privesc în oglindă sau că citesc chiar despre mine pe alocuri. Au mai fost romane care s-au întipărit în mintea mea, care m-au uimit sau șocat, dar parcă niciunul nu m-a făcut să vibrez și să mă rușinez de faptele sau gândurile mele cum m-a făcut acesta.

Îmi vine greu să scriu despre ce senzații am încercat citind povestea Annei Karenina. Am, se pare, o doză infinită de empatie față de soții și mame. Iar dacă sunt suferinde, sufletul mi se topește și balta formată e în stare să inunde mapamondul. Nu știu când am devenit atât de simțitoare sau greșesc, de fapt, știu, dar nu mă așteptam ca Lev Tolstoi, dintr-un secol trecut, de la mii de la kilometri distanță, să scrie câteva pagini despre mine, cea de azi.

Astăzi voiam să scriu despre Karenina. Acea soție iubitoare și extrem de fermecătoare din înalta societate, acea mamă a unui băiat de opt ani, acea doamnă cultivată și bine îmbrăcată, perfecțiunea întruchipată dacă întrebai lumea bună în care se învârtea. Acea femeie care ajunge să cunoască dragostea la prima vedere și care renunță la familie fără să stea pe gânduri pentru a o trăi alături de bărbatul, cu mult mai tânăr decât ea, care o cucerește și care se îndrăgostește, la rândul lui, de ea. Acea curajoasă care alege să iasă din tiparele societății ruse care o condamnă la izolare pentru „nerușinarea” de a-și urma iubirea, chiar și cu riscul umilirii altor femei.

Dar nu pot să scriu despre ea! Scriind despre ea m-aș acuza pe mine! De câte ori nu am lăsat eu totul baltă pentru iubire? Nu pot să îi reproșez că a plecat ca să fie fericită! E drept că suferea după copilul ei, dar ce suntem noi femeile fără iubire? Deci, nu pot să o condamn, dar nici nu o înțeleg pe deplin! Oricât m-aș strădui, nu pot să înțeleg cum a putut să stea departe de copilul făcut cu soțul și să nu-și iubească cel de-al doilea copil, făcut cu alesul inimii sale, doar pentru că nu primise divorțul și a fost nevoită să numească fetița după Karenin.

Cred că majoritatea știe cum se sfârșește povestea Annei. Sfâșietor! Mi-a adus aminte de ale tinereții valuri când mă lăsam condusă de impulsul iubirii, credeam eu – adevărate – și de Goethe. Dacă nu aș fi citit întreaga poveste a Annei Karenina m-aș fi grăbit să susțin că a suferit și ea de Sindromul Werther, dar nu este cazul.

După ce treci prin depresii de tot felul – cea după nașterea copilului, cea din perioada până la confesarea adulterului și cea până la stabilirea unei decizii în privința divorțului – te și miri că mai ești lucid. Anna oscila atât de frecvent între stările de luciditate, gelozie și depresie încât finalul fatal era previzibil în lipsa unui ajutor. Și cum toată lumea o evita din cauza concubinajului în care trăia după renegarea soțului, gândurile funeste s-au materializat în jumătate de an de la mărturisirea dragostei față de celălalt bărbat.

Din păcate, Anna Karenina a fost propriul ei dușman. Ca multe alte femei, vorbea când trebuia să tacă și să-și asculte iubitul, așa că lipsa unor explicații concrete i-a dat aripi imaginației în sens negativ. Obsedată de gândul că nu mai este iubită (deși nu era deloc adevărat), că nu-și poate recupera băiatul de la soț, că imaginea ei de femeie pierdută nu mai poate fi reabilitată, Anna își făurește soarta inspirându-se dintr-un eveniment nefericit la care a asistat, culmea, chiar în ziua în care și-a întâlnit marea dragoste.

Femeia, această ființă pentru care s-au dus războaie, poartă în sine alte războaie, poate mai greu de îndurat decât cele exterioare, iar Lev Tolstoi le-a surprins cu o măiestrie greu de egalat. Romanul Anna Karenina figurează pe lista celor 4 Cărți de Lev Tolstoi pe care trebuie să le citești, de care vă aminteam în articolul dedicat lui Tolstoi și la care aș adăuga, la recomandarea doamnei Dana Burda, și volumul „Jurnal”. Nu este o carte exclusiv despre Anna, ci o radiografie exhaustivă a întregii societăți ruse din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, una pe care e musai să o cunoașteți.

Am iubit această carte și am iubit-o pe Anna Karenina, o leoaică în căutarea fericirii doborâtă de fructul otrăvit al geloziei! Vă recomand din suflet acest roman!

 

Pe curând!

 

Sursă foto: Editura Corint

 

Anunțuri

12 gânduri despre “Anna Karenina – femeia pierdută a Rusiei secolului al XIX-lea

  1. Tocmai am terminat-o şi eu de citit. Am avut teamă de clasicii ruşi de dinainte să citesc Amintiri din casa mortilor şi după care s-a menţinut acest sentiment, dar cu Anna Karenina a fost cu totul altceva. Recenzia ta suprinde chintesenţa acestei capodopere ruseşti, a maestrului în condei Lev Tolstoi. După acest clasic superb pot sa afirm că nu mai îmi este frică şi o să-i citesc pe ruşi 🙂 cu mare bucurie

    Apreciat de 2 persoane

    • Ma bucur! Si eu am inceput sa citec „Amintiri din casa mortilor” si m-a atras de la primele. A trebuit sa renunt din cauza versiunii slabe a formatului pe care il aveam pe kindle. Am facut rost recent de carte in format fizic, asa ca o voi termina pana la urma. Mi-era rusine ca nu citisem Anna Karenina, un roman de referinta in literatura, asa ca am facut tot posibilul ca sa indrept situatia. Lectura placuta si tie! Multumesc pentru aprecieri!

      Apreciat de 2 persoane

  2. N-am mai citit niciodată o recenzie pentru „Anna Karenina” care să mă facă să-mi doresc să citesc cartea, dar tu m-ai convins! Ai un fel de a scrie recenzii absolut superb! Mi-a cam fost frică de clasicii ruşi până acum, dar cred că e momentul (şi vârsta potrivită) pentru a le acorda o nouă şansă. 😉

    Apreciat de 1 persoană

    • Ma bucur! Multumesc nespus pentru aprecieri. Cu „Razboi si pace” nu prea m-am impacat, dar ” Anna Karenina” am adorat-o si vad ca v-am contaminat si pe voi, ceea ce nu poate decat sa ma incante!

      Apreciază

  3. Pot afirma că m-ai cucerit cu această recenzie și că m-ai făcut nespus de curios în privința lui Tolstoi și a acestei cărți! Nu am citit-o, dar sunt sigur că această femeie a procedat corect. Și-a ascultat glasul inimii, nimic mai mult. Gura lumii? Cui îi pasă de ea? Se știe că doar pământul o închide și, de multe ori, nici acesta…

    Cu ocazia asta îmi dau seama că sunt atât de mulți clasici pe care nu i-am citit încă. Trebuie să recuperez. Urgent!!!

    Elenis, te felicit și te admir pentru frumoasele cuvinte scrise!

    Edith Piaf susținea, la un moment dat: ,,fără iubire suntem nimic”.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s