„O moarte ușoară” – Simone de Beauvoir

simone de beauvoirNumele scriitoarei franceze Simone de Beauvoir (complet Simone Lucie-Ernestine-Marie-Bertrand de Beauvoir) are o sonoritate aparte. Fie că o asociem cu filozoful Jean-Paul Sartre și existențialismul ori cu feminismul, această figură marcantă a secolului XX a lăsat posterității o vastă operă de ficțiune și non-ficțiune.

Una dintre acestea este și volumul de memorialistică – „O moarte ușoară”, mai degrabă un jurnal al morții mamei sale, Françoise, în care regăsim și celebrul citat

Nu murim din cauză că ne-am născut, nici pentru că ne-am trăit viața, nici de bătrânețe. Murim de ceva anume.

Nu există un moment sau o stare propice lecturării acestei cărți. Dacă mă întrebi pe mine, niciodată cu poți citi despre moarte cu plăcere. Am avut ghinionul de a începe opera lui Simone de Beauvoir cu această povestire scurtă de circa 130 de pagini. Am scris ghinion pentru că mi-ar fi plăcut să descopăr întâi creativitatea ei romanescă și abia apoi omul Simone de Beauvoir, care nu mi-a făcut o primă impresie prea plăcută prin această „creație”.

În „O moarte ușoară” descoperim o relație ratată cu mama, o Simone de Beauvoir în calitate de fin observator și bun cunoscător al psihologiei umane și al ei însăși și extrem de multe reflecții asupra vieții, morții, religiei (la 14 ani Simone s-a declarat atee) și relațiilor interpersonale.

Intriga o constituie un accident al mamei petrecut în baie, în urma căruia se crede că și-a fracturat femurul. Investigațiile medicale efectuate la mai multe clinici relevă într-un final că Françoise suferea de boala de care s-a temut toată viața: cancer (la intestinul subțire). Sub pretextul că suferă de peritonită și de fractură de femur, Françoise a fost operată, însă fără succes. După o lună de chinuri alinate de morfină din belșug, aceasta moare ușor, după cum aveau să califice decesul infirmierele, fără dureri cumplite.

Moartea mamei sale nu o devastează, cu toate că face câteva impresii neașteptate asupra ei. Când relația mamă-fiică nu funcționează, să nu ne mai mirăm de descrierile chirurgicale și reci ale ultimei luni din viața mamei și nici de faptul că Simone aștepta răbdătoare ca mama sa să moară, căci doar avea 78 de ani și acest lucru era previzibil.

Întreaga relatare mi s-a părut greu de digerat, fiind consternată de relația mamă-fiică.

Totdeauna am intimidat-o pe mama din pricina stimei intelectuale pe care mi-o acorda și pe care refuzase deliberat să i-o dea fiicei sale mai mici. Reciproc: foarte devreme pudibonderia ei m-a înghețat. (…)

Până la apariția cărții mele, „Invitata”, n-a știut aproape nimic despre viața mea. A încercat să se convingă că cel puțin la capitolul moravuri eram „serioasă”. Zvonul public i-a dărâmat iluzia, dar în clipa aceea raportul dintre noi se schimbase. Depindea din punct de vedere material de mine; nu lua nicio hotărâre practică fără să mă consulte: eram stâlpul familiei, în oarecare măsură fiul ei. Pe de altă parte, eram un scriitor cunoscut. Aceste circumstanțe scuzau în parte dezordinea vieții mele, pe care de altfel ea o reducea la minumum: o legătură liberă, la urma urmelor mai puțin nelegiuită decât o căsătorie civilă. Conținutul cărților mele o șoca adesea, dar era flatată de succesul lor. (…)

După cinci minute, partida era pierdută: aveam atât de puține simpatii comune! Îi răsfoiam cărțile: nu citeam aceleași cărți. O făceam să vorbească, o ascultam, comentam. Dar, fiindcă era mama mea, frazele ei supărătoare îmi displăceau și mai mult decât dacă ar fi ieșit din altă gură. Și eram la fel de crispată ca la douăzeci de ani când încerca – cu obișnuita ei dibăcie – să creeze o atmosferă intimă: „Știu că nu mă socotești inteligentă. Dar în tot cazul de la mine ai vitalitatea, și asta îmi face plăcere.” Asupra acestui punct, aș fi fost din toată inima de părerea ei; dar începutul frazei îmi tăia elanul. Așa că ne paralizam una pe alta. Toate acestea a vrut să mi le spună, învăluindu-mă cu privirea: „Tu mă sperii”.

Îmi vine greu să înțeleg de ce a scris Simone de Beauvoir un jurnal al morții mamei sale. Îmi este, de fapt, imposibil să înțeleg de ce ai scrie așa ceva când nici măcar nu urmărești să aduci vreun fel de omagiu persoanei în cauză. Simone nu își descarcă sufletul povestindu-ne acele lucruri. Relatarea nu are scopul de catarsis și nici nu este vorba despre vreo împăcare, fie ea și postumă, cu mama sau iertare.

În încheiere, în locul aprecierilor personale de ansamblu privind opera lui Simone de Beauvoir (pe care încă nu am descoperit-o în totalitate), vă invit să le citiți pe cele ale renumitului critic literar Nicolae Manolescu, care dezaproba această „literatură a experiențelor personale”, în a cărei categorie încadra și opera lui Simone de Beauvoir:

În cele din urmă, „literatura fără ficțiune” a Simonei de Beauvoir (și nu doar a ei) indică o criză a conceptului însuși de literatură, tradusă prin neîncredere în imaginație. Memorialistica, jurnalul, reportajul sunt tot atâtea forme de refuz al fictivului; tot atâtea expresii ale neîncrederii în imaginar. (…) La Simone de Beauvoir (mai cu seamă în O moarte ușoară) dispar și ultimele convenții „literare”. (…) Literatura modernă (și Simone de Beauvoir, ca întreaga ei generație) a început prin a sfărâma convențiile literare tradiționale, prin a nu mai fi literatură; 

 

P. S. Despre Invitata (romanul lui Simone de Beauvoir amintit mai sus), puteţi citi impresii aici.

 

Surse foto: http://www.imdb.com/

http://www.anticariatuldenoapte.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s